joi, 24 noiembrie 2016

După 20 de ani, confesiuni față de mine însămi!

După ce am bocit puțin, amintindu-mi de propria copilărie, datorită unui articol scris de Prințesa Urbană, am inceput să scriu un comment. Și când Andreea scrie comment-uri ... ajung atât de stufoase și lungi, încât cred că nu le citește nimeni, și mai și încurcă locul omului :)
Așa că am zis să îl trec la mine, măcar aici e tărâmul meu, îmi fac de cap, și îmi rămân mai ales mie, în jurnalul meu. Este terapie sa recitesc, să îmi amintesc, să mă vindec.

Și eu am fost învățată de mică "să aștept, să învăț, să strâng bani, să am răbdare, să fiu bună cu toată lumea, să muncesc, să las loc de bună ziua, și aveam să fiu mai bine".

Chiar dacă m-am născut în București, părinții mei erau din provincie. Au venit la capitală fiecare independent, și s-au stabilit, la 16-18 ani, la liceu la seral și muncă în fabrică. Au făcut copii doar când au avut o locuință a lor, și au considerat că au cu ce să-i crească. Toată viața am avut o situație economică ... modestă.

După Revoluție mama a rămas fără serviciu in urma restructurărilor, fără prea mari posibilități de angajare, eu aveam 7 ani, fratele meu 2. O vreme au făcut comerț (de week-end) prin târguri apoi și-a luat o tarabă în piață (cu haine) la care am ajutat toți cum am putut. Eu il creșteam pe frate-miu și aveam grijă de casă, mai târziu le mai duceam marfă la piață, de acasă, când aveau nevoie, și apoi am început să stau în locul mamei, la vânzare, când avea nevoie, când nu putea tata, care încă avea serviciu sau in week-end-uri când trebuiau să mai meargă la țară la bunici.

Am urât taraba aia, de la început, chiar dacă știam că de acolo mâncăm și altă posibilitate nu este. Acolo îmi făceam temele uneori, acolo mă frustram că nu am timp liber să fac și eu ce făceau colegii mei, acolo inghețam de frig sau muream de cald.
O dată mama era la marfă și a intârziat, eu trebuia să plec la școală, aveam teză la fizică (deci eram a noua), și nu știam ce să fac (nu erau telefoane mobile), dacă să acopăr marfa, sa o las in grija unui vecin și să plec, sau să stau. Am așteptat până la urmă, mi s-a părut mai important simțul datoriei față de familie. Am plâns în pumni de rușine că o să dau singură teza aia, și mai ales că o să las capul jos, tăcută, când urma să fiu întrebată de ce am chiulit, pentru că nimeni nu știa că vindem în piață. Cel mai rușine îmi era când vedeam prin piață câte un cunoscut de pe la școală sau liceu, mă înroșeam toată și mă ascundeam sub tarabă, mi se părea așa jenant să fiu văzută acolo, uneori mi se părea că toți ceilalți copii aveau o viață mai bună decât a noastră.

Nu vedeam totul in negru sau boceam tot timpul în batistă. Aveam prieteni, ma distram, îmi plăcea școala, învățam bine, citeam ca nebuna, dar era constantă apăsarea grijilor. Tot timpul am fost matură și am înțeles lucruri mai bine decât credeau cei din jur. Am fost introvertită și empatică, complexată, poate mai mult decât trebuia, dar nu extrem :)

De m-aș întâlni acum ... mi-aș spune: "copilă de 12-15 ani, ai încredere, fii curajoasă, tot ce faci acum e bine, te va ajuta, te va întări, totul va merge bine, chiar dacă vei mai strânge din dinți de multe ori, nu vei face niciodată nimic de care să-ți fie rușine, dimpotrivă!"

Facultate am făcut la IDD, se face aceeași materie ca la "zi", doar că sunt cursurile reduse la jumătate din perioadă (o lună prezență cu una pauză), după-amiaza și în week-end. Restul înveți singur sau te duci la cursurile normale când poți, dacă poți.
În paralel, chiar înainte de a începe primele cursuri, m-am angajat la Poștă. Părinții trecuseră pe feronerie, la care nu mă prea pricepeam, nu mai avea nici tata serviciu, erau majoritar amândoi la piață, mergea ceva mai bine treaba, financiar. Mi se părea că e de datoria mea să încerc să ajut mai mult in casă.

La 19 ani, plecam la 6:30 dimineața, de la Moșilor, ajungeam la 7:15 la Poștă în Pantelimon, unde munceam de nu aveam timp să beau o cană de apă uneori, la 15 plecam spre ASE-ul din Romană sau din alte zone (dacă nu cumva mai stăteam peste program și intârziam). Mă rugam la toți sfinții să meargă autobuzele și tramvaiele bine să ajung până la 16:30 când incepeau cursurile, îmi mâncam pachetul în autobuz sau pe holuri, în fugă spre sala de curs.  De acolo plecam la 9 seara.
Chiar nu știu de unde aveam atâta energie ... Dormeam mai mult a doua zi, aveam ture o zi dimineața - una după-amiază. Când lucram după-amiază, plecam la 13 de acasă și mă întorceam la 22. În ziua de după-amiază nu ajungeam pe seară la facultate evident, decât dacă treceam pe la vre-un curs extra dimineață, dar dimineața mai avea mama nevoie de mine să mai stau la piață uneori.

Deja viața de dinainte, doar cu școală și piață, mi se părea un vis! :) Eram tot energică și implicată în toate cele, îmi spuneam constant că pot și că veau.
Am rezistat un an jumate - doi, după care am făcut ceva de neconceput pentru mine: am renunțat la serviciu, în paralel am renunțat și la facultate. Din fericire prietenul meu, soțul de acum, m-a sfătuit să "îngheț" facultatea, nu să o abandonez.
Îmi povestea mama cum statea la piață, uitându-se în gol, plângând, și gândindu-se la mine, ce o să ajung, dacă abandonez facultatea.
După aproape un an am reușit să-mi vindec și corpul și mintea și am reluat facultatea ducând-o la bun sfârșit.
Forțele mi-au revenit, am ieșit la lumină, mi-a părut rău că am pierdut prietenii din prima tură de facultate, care au fost șocați că renunț, învățam chiar bine, dar nu mai puteam.
Tata îmi spunea că el a crezut că mi-am luat serviciu (la încurajările lor) că așa am vrut, ca să am și eu banii mei. Mama mi-a spus recent că știe că am suferit și că nu am avut copilărie dar că altă soluție nu aveau.

 Limita dintre cât înțeleg și cât mă gândesc că ar fi putut face mai mult pentru noi (pe plan psihologic, nu material) este foarte subțire. Nu-mi amintesc să fi vorbit vre-odată cu noi, cu adevărat, să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva (psihlogic, nu material), să ne imbrățișeze și să ne spună că totul va fi bine, nu doar "învață/muncește și o să răzbești!" Trăiam în aceeași casă dar ne vedeam și comunicam extrem de puțin. Încerc să nu îi judec, e greu să-ți stea mintea la finețuri când te chinui cu nevoile de bază.

Nu știu ce ar fi putut face altfel și cum aș fi fost azi dacă ar fi făcut lucrurile altfel, nici nu are rost să mă gândesc, este trecut, și ei cu siguranță au făcut tot ce au putut. Pot doar să încerc să îmi imaginez cât de greu le-a fost lor dacă mie imi era așa de greu. Și pot să mă vindec acum făcând tot ce pot pentru mine și copiii mei, sperând să le fie deajuns.
Este doar o frântură de viață, cu implicații în toate celelalte, dar numai o frântură, nu înseamnă că acum nu am o viață luminoasă și plină de bucurii, doar că unele chestii încă mă apasă, ca pe toată lumea.

 Acum 10 ani am terminat facultatea, m-am căsătorit, ne-am mutat din București și parcă a început seninul, după un an și ceva au apărut copii. Evident că tot timpul m-am sabotat singură că nu-i destul, că nu sunt destul, că pot, că trebuie ... dar era mai bine.

Părinții au făcut o casă între timp, sunt mândri de ea, e așa cum și-au dorit-o toată viața, mai ales că au ce să lase copiilor. Nici eu, nici fratele meu nu o vrem, pentru că ne doare cum a fost făcută, și pe ei îi doare pentru că știu asta. Încă avem, toți, multe de vindecat.

Acum aproape un an ajunsesem iar într-un punct asemănător cu cel în care renunțasem la facultate. Deși din afară părea o viață aproape idilică, înăuntrul meu eram obosită și stresată, in principal din cauza serviciului unde era o atmosferă de aveam tot mai mult impresia că am revenit la viața mea din București. Am renunțat la el, înainte de a ajunge într-un stadiu critic. A fost o decizie luată lucid, impăcată, asumată. A fost un stop la un vârtej de viață care am simțit că mă stoarce. Exagerez, ultimii 10 ani au fost chiar ok, mai bine decât ok, mult mai bine, mirifici față de cei 10 de dinainte, mai ales din prisma noii familii.

Am respirat și am stat, am încercat să conștientizez și să repar multe, după ce am trecut de primele luni  în care am tot încercat să-mi găsesc alt serviciu :)
Important este creierul și ce simt pe dinăuntru, să fiu împăcată eu cu mine și să pot decide cum să trăiesc viața, chiar dacă nu știu încă ce vreau să fac. Dacă îmi fac creierul să fie bine, atunci pot trăi orice, nu doar să fac față ci chiar să mă bucur de ceea ce fac, chit că nu e neapărat idealul în viață.
Familia, și mai ales copiii, acum, la vârsta asta, nu se mai întorc niciodată, mă vindec pe mine fiind alături de ei până la saturație :) Și începe să fie bine, se vede "statul meu acasă", in noi toți, și încep să am curaj să vreau să o iau de la început, pe plan profesional, într-un mod care să mă satisfacă și să mă țină sănătoasă pentru toată viața :)
Sau poate sunt defectă iremediabil și voi fi constant nesatisfăcută de (anumite părți din) viața mea, este și asta o posibilitate :) Dar nope, nu este o variantă, pentru că dacă este să las un singur lucru moștenire copiiilor mei, este acela că trebuie să trăiești împăcat cu tine însuți, tot timpul.

Dacă m-aș întâlni acum cu mine la 15-20 de ani ... mi-aș spune multe, mi-aș fi prietena pe care n-am avut-o niciodată și m-aș ține in brațe, i-aș ține în brațe și pe părinți și le-aș spune că pot să o ia mai încet, că avem ce pune pe masă și ceva extra și că pot să respire și ei, că o să fie bine și pot să se mai bucure de viață din când în când, și să ne învețe și pe noi același lucru, că au o fată care plânge în WC la facultate, că a întârziat din nou și că simte (defapt) că nu mai poate face față, și un băiat care ... nici nu știu cum a trăit și el toate cele, nu prea eram invățați să comunicăm chestiile apăsătoare.

Ceva vorbe potrivite ar fi schimbat multe, poate, la capitolul încredere în sine, satisfacție pe diverse planuri, putință și dorință de a munci.
Acum ... unde e limita între cmunicat prea mult, împărțit firul in paiș'pe, macinat creierii pe probleme mai mult sau mai putin importante și comunicat prea puțin, nu știu. Și limita strădunței de a face chestii "în viață" ...

Viața e frumoasă așa cum ți-o faci! :)

2 comentarii:

  1. E greu sa spui ceva dupa un astfel de text. Cu siguranta oricine il citeste se poate regasi intr-unul sau mai multe aspecte povestite de tine, pentru ca viata nimanui nu este roza cap-coada, dar nimeni niciodata nu poate sti cum este in sufletul altcuiva, pentru a-l intelege perfect, a-l cunoaste sau a-l ajuta. Imi pare rau pentru amintirile urate...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! :)
      Suntem ceea ce suntem, dacă un strop ar lipsi, cu siguranță am fi altfel :)

      Ștergere